|
 TANASE LOLESCU – un
favorit al presei de senzaţie
Un articol de Nicolae N. Tomoniu
Tănase Lolescu reprezintă
în modul cel mai concludent exemplul omului pliat perfect pe societatea
în care trăieşte. A fost comunist până-n oase in „iepoca” lui Ceauşescu
tot aşa cum dacă s-ar fi născut in Japonia ar fi
ieşit din el un luptător samurai, dacă s-ar fi
născut în Tibet ar fi fost un mare şi smerit preot budist iar
dacă s-ar fi născut in Liban şi-ar fi pus cu
siguranţă o centură cu trotil pentru a deveni martir al teroriştilor
fanatici. Pentru că asta este viaţa în realitatea ei
crudă! Ne pliem conduita imediat după naştere, în
funcţie de educaţia pe care ne-o dă societatea în care
trăim iar noi nu putem să gândim, n-avem discernământul
de a aprecia că viaţa ar putea fi altfel la vârsta aceea.
Aşa
a fost şi cu Tănase Lolescu. S-a născut în capitalismul cel vechi
şi s-a băgat, imediat după primară, slugă la
un afurisit de cârciumar din Bucureşti pentru a trimite bani
acasă. In timpul „schimbării regimului
burghezo-moşieresc” deveni
cu mândrie UTM-ist (Uniunea Tineretului
Muncitoresc) pentru a lupta contra „exploatatorilor”. Se înrolă
brigadier pe Şantierul Bumbeşti-Livezeni şi fu promovat
de PMR (Partidul Muncitoresc Român) secretar la UTM Strehaia.
Oltean iute, inimos, fu şcolit de partid, devenind în anul 1953,
„secretar cu problemele organizatorice” la Târgu-Jiu şi fu deputat
în circumscripţia „dintre prefectură şi regiment” în
vremea când preşedintele Sfatului Popular Orăşenesc
Târgu-Jiu era „unu’ Drăghici”. Atunci i se întâmplă şi
pocinogul de a trage cu tractorul de Coloana Infinitului fără
ca măcar un singur „tovarăş” să cunoască
adevărata valoare a acelei opere de artă. Dimpotrivă, în
ignoranţa şi incultura „tovarăşilor” gestul fu unul
de apreciat cu toate că nu putuse s-o dea jos iar Tănase fu nevoit să strângă „alte fiare
vechi” din oraş pentru „fondurile UTM-ului”.
 Apoi, pe Tănase Lolescu „partidul” îl puse unde trebuie: să
construiască în plină câmpie, oraşul Motru.
O făcu până la pensie, adică până în anul 1988,
când oricum nu mai putea sta acolo fără riscul de a fi
bătut de mineri. Minerii erau cât pe-aici să-i bată
chiar pe cei din conducerea centrală dacă n-ar fi sosit de
urgenţă chiar Ceauşescu pentru
a linişti spiritele. (În imagine: Tănase
înapoia lui Ceauşescu)
Ieşirea
la pensie îl scuti deci pe Tănase Lolescu, preşedintele Consiliului Popular
Orăşenesc Motru, de a fi
linşat de mineri în decembrie 1989. Aşa că vajnicul
constructor al „societăţii comuniste multilateral dezvoltate”
privi la televizor cum se duce dracului comunismul cel vechi pentru a
se face unul „cu faţă umană” şi cât de huliţi
ajunseră la „Televiziunea Română Liberă”
tovarăşii lui de partid, altădată „mândria
ţării”.
Dar
câtă vreme foştii „tovarăşi din conducerea
centrală” puseseră mâna pe „rivuluţie”,
Tănase Lolescu
îşi văzu liniştit de ţuica lui împreună cu
„domnişoara” de nevastă-sa, cum glumeşte el. Ba mai
mult, Iliescu şi ai lui băgară
sub preş Punctul 8 de la Timişoara, apoi câştigară
ca în vremurile bune alegerile, aşa că era evident că „iepoca” se mai prelungea până nu se ştie
când…
„Rivuluţia decembristă” rămase
totuşi să mai fumege în mass-media. In bătălia lor
pentru un loc în noua putere, vechii comuniştii vopsiţi in
fesenişti, democraţi, ţărănişti, liberali
şi chiar socialişti se întreceau în a se înfiera reciproc,
făcând praf societatea comunistă în care trăiseră
de-o viaţă! Jurnalele, devenite brusc anticomuniste şi
antisovietice se întreceau în subiecte tari şi inventau subiecte
tari. Cum au tras ruşii cu tancurile de Coloana Infinitului era un
subiect postdecembrist evident inventat dar la modă şi acesta
fu nenorocul lui Tănase Lolescu. Jurnalişti „de trei lulele”
descoperiseră brusc că el ar fi „unul din autori”
alături de „generalii ruşi” şi toate lăturile se
vărsară în capul lui Tănase Lolescu, comunistul, nemernicul, trădătorul.
Cu
toate acestea, bătrânul activist de partid comunist primi
ţărăneşte pe fiecare jurnalist în casa lui de la Hobiţa, acolo unde în faţa unui
păhărel îşi începe liniştit povestea: „Nu este nici
un pic de înflorire, în ultima instanţă nu-i o bravură
ce s-a întâmplat… a fost un act ca să zic aşa, tineresc, de
necunoştinţă de cauză…”
Cu toate că
jurnaliştii ascultă aceiaşi poveste, fiecare adaugă
ce vrea el, după cum îl taie capul, crezând că imaginaţia
proprie va face din articolul lor o mare bombă jurnalistică. In
ciuda celor ce s-au scris despre el, un
lucru este clar:
bătrânul este un om simplu şi nu este nici nemernic,
nici trădător, recunoscând cinstit că nu a fost ideea nu
ştiu cărui general sovietic să tragă de
coloană, ci a lui. Şi nu cu tancul ci cu un tractor de la o
staţiune de maşini românească pentru că la
societatea româno-sovietică SOVROM a fost refuzat ferm de „unul Naghiev”.
In ultima vreme
subiectul „coloana infinitului” fiind epuizat, presa de senzaţie
şi-a mutat interesul pe noua postură de mason a lui Tănase Lolescu.
Lucrurile sunt simple şi aici. Constantin Brâncuşi având
tangenţă cu mişcarea masonică, era normal ca
şi Marele Maestru Viorel Dănacu şi Primul Mare Maestru Ales Nicu
Filip să viziteze Hobiţa, satul
unde s-a născut mare sculptor. Săritor cum îl ştim, Tănase le-a sugerat celor doi să
facă şi la Hobiţa o „lojă
masonică ţărănească”. Pentru că şi hobiţenii sunt „d-ai lui Brâncuşi
iniţiatul”.
 Aşa se trezi peste
noapte comunistul Tănase Lolescu, Maestru Venerabil al Lojii „Hobiţa” iar popa şi
învăţătorul satului masoni. Presa de senzaţie se
întrece însă în a face glume de prost gust: „Uite muică, masonii!”.
Un consilier local a avut necazuri pentru că „e mason”. Presa
recoltează ce zic babele nebune şi beţivii de prin sat: „popa
a trecut la ai lui Bivolaru sau la
iehovişti”. Nimeni nu vede totuşi şi partea bună a
lucrurilor. Masonii hobiţeni,
îmbrăcaţi în costume populare fac vâlvă în lume pe
oriunde se duc. Un ghid din Germania, când a auzit că ei sunt din Hobiţa lui Brâncuşi s-a aplecat cu
smerenie şi respect până la pământ în faţa lor.
Masonii işi promovează satul lor în lume, au
renovat biserica, au instalat în sat o conductă de alimentare cu
apă, au cumpărat un tun de la o unitate militară din
Craiova instalându-l lângă monumentul în cinstea eroilor din Hobiţa şi au multe în cap a mai face
pentru satul lor.
Cum spunea unul: „Nu
putem trăi o veşnicie doar de pe spinarea lui Brâncuşi”.
Ziariştii vin la Hobiţa ca la bâlci, doar pentru
senzaţional.
Oare când vom forma în
România nişte jurnalişti care să intre într-un sat cu
smerenie şi respect pentru ţăranul român şi nu doar
pentru a-şi face băşcălia lor nesimţită?
In satele româneşti
se păstrează fiinţa noastră naţională! Ţăranul
nu minte şi nu îşi bravează faptele sale în halul în
care o face în mass-media politicianul cu ajutorul jurnalistului de
nimic care se pretinde „cu facultăţi”.
Lumea este scârbită
de pseudo-jurnalismul de astăzi umplut până la gât de
partizanat politic.
O cură de
dezintoxicare ar fi traiul într-un sat ca Hobiţa.
Satul românesc, este o
oază de lumină unde se trăieşte simplu, cinstit,
unde se păstrează obiceiurile noastre strămoşeşti
şi respectul pentru altul.
Să
păstrăm această lumină aprinsă!
|
