
Dând autografe la Târgu
Mureş
SERAFIM DUICU
- O SĂMÂNŢĂ RODITOARE DIN PĂMÂNTUL TISMANEI -
SERAFIM DUICU – OBÂRŞII
STRĂVECHI
Se împlinesc în anul 2009, la 6 august,
71 de ani de la naşterea la Tismana a istoricului literar Serafim Duicu,
unul din marii patrioţi ai neamului românesc cu obârşie în vatra
milenară a Tismanei, leagăn al neamului basarabilor întemeietori de
Ţară Românească.
Tismana,
cu văile, munţii şi plaiurile ei nu fu numai un leagăn al
patrioţilor de ev mediu ce făcură din voivodatul lui Litovoi un
loc de adăpost, o zonă de protecţie a
băştinaşilor contra
hoardelor tătare şi maghiare. Ci ea fu unul din centrele vitejilor
geţi din linia sudică a Carpaţilor ce păstra, prin
păstorii satelor din munte, elementul autohton în faţa
latinizării romane din jurul castrelor Pinoasa-Vârţ de pe râul
Tismana şi Valea Perilor – Cătune de pe râul Motru.
Arhetipul de muntean dârz şi
patriot răsări deci din negura vremii la Tismana iar Serafim Duicu fu
unul din vlăstarele lui, ce prinse rădăcină peste
munţi printre patrioţii Ardealului aşa cum George Coşbuc
veni, parcă în compensaţie, din Transilvania la Vila Sfetea, pentru a
semăna un arbore de românism ardelean pe Valea „Tismenii”.
Nu întâmplător aceste lucruri
le-a legat Dumnezeu aici la Tismana, pentru că învăţătorul
Nicola Chiţiba, finul lui George Sfetea, fu şi dascălul lui
Serafim. Iar când dascălul şi Elena Coşbuc aleseseră pentru
frontispiciul noului corp al şcolii primare din Tismana îndemnurile lui
C. A. Rosetti „Luminează-te şi vei fi!”, „Voeşte şi vei
putea!” , scrise cu litere mari în relief, Serafim Duicu fu unul din aceia care
cu siguranţă că le citi şi le desluşi înţelesul.
Şi nu fu singurul căci mulţi din cei care astăzi fac
onoarea Tismanei, îşi amintesc cum exigentul învăţător
şi director Chiţiba, îi scotea de ureche în curtea şcolii când
„se lăsau pe tânjeală de carte” pentru a citi de acolo sfaturile lui
Spiru Haret.
Aşa se făcea
şcoală atunci, mai cu plăcere lăuntrică, mai cu impuls
de afară şi nu-i fu deloc silă de carte lui Serafim Duicu de
îndată ce el însuşi se hotărî să se facă învăţător.
Fu remarcat însă la Şcoala Normală de la Târgu-Jiu de profesorul
de limba română C. Gorun, care-l îndemnă să se dedice
literaturii. Ştia pe dinafară încă de la Tismana poeziile
clasicilor, temele sale dezvăluiau un talent nativ spre meticulos, spre
scrierea de rigoare documentară iar culesul de poezii şi povestiri de
natură folclorică deveni o cutumă plăcută pentru el.
Dar până la apariţia
primei sale culegeri de folclor poetic din judeţul Mureş, în
colaborare cu Lazăr Lădariu, „Mureş pe marginea ta”, vor mai trece ani mulţi de trudă pentru
afirmarea sa deplină. Să observăm că, făcând
Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” la Cluj,
aceasta asigura forţa de muncă în primul rând în Transilvania. Prin
repartiţia sa ca „profesor la Centrul Şcolar Forestier Blaj, judeţul
Alba”, el plonjase în plin necunoscut,
într-un teritoriu cu obiceiuri puţin deosebite de cele olteneşti
şi în care era singur, trebuind să acceadă ierarhic pe treptele
societăţii, fără pile, fără sfătuitori
apropiaţi şi fără experienţă de viaţă.
SERAFIM DUICU – UN ARBORE DE
ROMÂNISM, ÎNFLORIT ÎN ARDEAL
Dacă
Serafim Duicu trecu peste munţi nu înseamnă că-şi
trădă neamul, pentru că ştia că şi acolo erau
fraţi de-ai lui conduşi încă din vremea dacilor de zarabi, veche
ramură conducătoare din neamul băsărăbesc. A spune
acest lucru cu dovezi irefutabile fu ţinta lui de viaţă pentru
că după teza de doctorat „Vladimir
Streinu, critic, istoric literar, estetician al poeziei şi poet”[1],
se aplecă cu toată sârguinţa asupra studiului monografic
„Gheorghe Şincai”. Să fi fost întâmplător? Aşa aş fi
putut crede dacă Serafim Duicu ar fi fost un străin de noi. Dar a plecat de aici, de lângă sfânta
noastră mănăstire Tismana, pe care toţi cei care ne-am
născut pe aste meleaguri o preţuim. O preţuim şi o iubim, cum
îi iubim deopotrivă pe Mircea cel Bătrân şi pe duhovnicul lui
„kir popa Nicodim” care-l învăţă pe voievod la Tismana, în
veacul al XIV-lea, să citească şi să scrie dar şi cum
să se roage ca să-i bată singur cu oastea sa pe turci la Rovine.
Zice
autorul chiar la începutul cărţii „Pe urmele lui Gheorghe
Şincai”[2],
prima lui monografie, premieră în istoriografia literară
românească:
„Din Şinca Veche se trage Gheorghe
Şincai. Toată partea aceasta, de la poalele Perşanilor şi
până la Avrig, e vechea „ţară” a Făgăraşului sau
a Oltului, din care ar fi pornit şi legendarul descălecător al
Ţării Româneşti, Negru Vodă. Locurile au fost vreme
îndelungată sub stăpânirea domnilor munteni. Mircea cel Bătrân
se intitula şi „herţeg al Almaşului şi
Făgăraşului” şi a ridicat o biserică la Scoreiu.”[3]
Cinci
ani a lucrat la această monografie, trei ani la o analiză totală
a operei lui Samuil Micu[4],
altă premieră absolută în istoriografia literară
românească şi patru ani la cea lui Petru Maior[5],
realizând un triptic monografic de mare valoare şi sinteză referitor
la Şcoala Ardeleană. Împlinind cu maximă fidelitate o obsesie
mai veche privind iluminismul transilvănean, el realizează o extrem
de valoroasă incursiune în biografia celor trei mari
personalităţi istorice ale Ardealului din perspectivă
contemporană. Trei mari corifei ai Şcolii Ardelene asupra biografiei
cărora merită, măcar în treacăt, să reamintim şi
noi câteva date pentru identificarea ideii centrale urmărită de
Serafim Duicu în elaborarea monografiilor privind opera lor: originea poporului
român şi a limbii române, continuitatea românilor pe teritoriul fostei
Dacii.
Gheorghe
Şincai, (1754-1816) urmaş al lui Ioan Şincai din Şinca
Veche, istoric şi filolog român, ca director general al
învăţământului primar unit din Transilvania, fu primul care
ridică între 1784-1794 numărul şcolilor româneşti
către cifra de trei sute. A strâns sute de documente, alcătuind prima
colecţie privind istoria românilor pe baza căreia scrie ”Hronica
românilor şi a mai multor neamuri” o operă reprezentativă pentru
dezvoltarea istoriografiei româneşti. L-a ajutat pe Samuil Micu la elaborarea
primei gramatici tipărite a limbii române. A simplificat ortografia
şi a militat pentru înlocuirea în scrierile laice şi în
învăţământul în limba română a literelor chirilice cu cele
latine. A editat manuale şi lucrări de popularizare a
ştiinţei. De ce şi-a dedicat viaţa asupra unor astfel de
ţinte? Scrie Serafim Duicu în monografia sa:
„Locuitorii Ţării
Făgăraşului au fost, din timpuri străvechi, crescători
de vite şi agricultori. Bărbaţii erau oieri în munţi, unde
se întâlneau cu cei din Oltenia şi Muntenia în bună
frăţietate. Cum istoria le-a fost vitregă prin vremuri, au
coborât pe celălalt versant al masivului Făgăraş, nu numai
cu turmele, ci şi cu tot ce agonisiseră, întemeind acolo, în zonele
subcarpatice, o salbă de sate, circa 90 la număr, de „ungureni”,
care-şi păstrează până astăzi portul specific şi
unele obiceiuri. Muntele le-a dăruit o conformaţie sufletească
specifică: dârzenie, spirit justiţiar isteţime, dragoste
faţă de natură etc. Înfrăţiţi cu apele şi
codrii, ei au conservat mai bine tradiţia şi au înţeles să
lupte pentru păstrarea ei. Cultul trecutului şi cultul
frumuseţii limbii, aceasta şlefuită întâi de doină şi
baladă, ne vin şi de la ei, cum ne vine şi întâiul sistem
filosofic original românesc, cel al lui Lucian Blaga.”[6]
Samuil Micu, (1745-1806) supranumit si Klein
sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, a fost un alt teolog, istoric, filolog si
filosof iluminist român, reprezentant al Scolii Ardelene. El a tradus
"Biblia de la Blaj" în anul 1795, fiind după Biblia de la Bucureşti
cea de-a doua traducere integrala a Sfintei Scripturi în limba româna, şi
amândouă, după traducerea Sfintei Scripturi în limba slavonă în
anul 1405, de către cuviosul Nicodim de la Tismana. Spre sfârşitul
vieţii, Samuil Micu devine „cenzor” al cărţilor româneşti
care apăreau în Tipografia Universităţii din Buda (1804-1806).
Petru
Maior (1756-1821) a fost un istoric, filolog si scriitor român
transilvănean, de naţionalitate româna, protopop greco-catolic de
Reghin, reprezentant de frunte al Scolii Ardelene, în lucrările sale
istorice combătând istoricii străini Franz Josef Sulzer, Josef Karl
Eder, Johann Christian von Engel si Jernej (Bartholomäus) Kopitar, care
contestau romanitatea si continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. A
scris cartea „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.
Toţi
cei trei iluminişti, reprezentaţi de seamă ai Şcolii
Ardelene, au fost cei mai importanţi militanţi pentru drepturile
românilor din Transilvania, participând – alături de alţi
reprezentanţi ai Şcolii Ardelene - la redactarea celebrei
declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, „Supplex Libellus
Valachorum” document de căpătâi al luptei pentru egalitatea în
drepturi a românilor cu celelalte naţiuni din Transilvania, pentru înlăturarea
iobăgiei.
SERAFIM DUICU – OMUL DE CULTURĂ
După
liceu a fost învăţător la Şcoala Mixtă nr. 9 din
Craiova, apoi după facultate profesor la Blaj şi universitar la Târgu
– Mureş. Serafim Duicu a dus o viaţă plină de trudă
şi de zbucium sufletesc, trecând rapid prin treptele ierarhice ca
universitar şi ajungând un om preţuit pentru dragostea lui de
cultură în folosul neamului românesc. A predat ca asistent (1964-1974) la
Institutul Pedagogic din Târgu Mureş apoi la Institutul de Teatru,
avansând ca lector, conferenţiar şi profesor. În anul 1977, teza lui
de doctorat despre Vladimir Streinu face subiectul unei ample dezbateri la
televiziunea publică. A fost numit
inspector şef la Comitetul Judeţean pentru Cultură şi
Artă, director general al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş,
apoi rector al Universităţii "Dimitrie Cantemir". În anul
1993, a plecat la Bucureşti, ca secretar de stat cu rang de ministru în
Ministerul Culturii.
A
fondat Societatea Culturală şi Fundaţia "Şcoala
Ardeleană" precum şi revista acesteia, "Şcoala Ardeleană"
(1991-1993). Înfiinţarea Societăţii Culturale "Alexandru
Papiu Ilarian" aparţine tot lui. A fost redactor al revistei
"Vatra" şi al publicaţiei "Curierul de
Transilvania". Ca istoric literar, critic şi publicist de mare
vază, a colaborat la numeroase şi prestigioase periodice
româneşti: "Tribuna", "Cronica", "Ramuri",
"Convorbiri literare", "Steaua", "Transilvania",
"Familia", "Romania literara", "Orizont".
Serafim
Duicu nu a fost deci doar un cercetător în arhive, un meticulos al
scrierilor exacte, bine documentate ci si un spirit critic, profesionalismul
prin care a gândit şi redactat principalele sale cărţi - toate
contribuţii preţioase la istoriografia naţională -
aducându-i un binemeritat premiu al Asociaţiei Scriitorilor din
Târgu-Mureş pentru cartea „Dicţionar de personaje dramatice”[7].
Această scriere îl pune alături de personalităţile care
şi-au adus contribuţii importante pe această temă: Petru Maior (Procanon), Vasile Moldovan
(Memorii din 1848-49), Al. Papiu Ilarian (Istoria romanilor din Dacia
Superioară), Ion Pop Reteganul (Amintirile unui şcolar de
altădată).
Cărţile
lui Serafim Duicu, la care se adaugă sute de articole publicistice, note
critice, studii, conferinţe,
preocupările lui pentru folclor, - iniţiind numeroase
acţiuni de răsunet în oraşele transilvane - nu sunt decât partea
vizibilă a acestui mare gânditor, el formând de-a lungul timpului ca
profesor zeci de generaţii de studenţi în spiritul preţuirii
valorilor spirituale ale zbuciumatului nostru neam românesc.
Acum, la 71 de ani de la naşterea sa
şi la 13 ani de la trecerea prematură în nefiinţă, întreaga
elită culturală naţională şi chiar
internaţională, este datoare să preţuiască şi
să promoveze pe Serafim Duicu, ca pe un vlăstar sănătos de
românism, plecat din meleagurile noastre gorjeene în Transilvania,
fără să fi uitat o clipă valorile folclorice, culturale
şi alte valori spirituale gorjeneşti, care i-au fost mereu sprijin
şi îndemn de viaţă.
Prof. Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 27
iulie 2009
![]()
Calendar
azi:
[1] Editată şi la „Scrisul românesc”, Craiova, 1977
[2] Serafim Duicu, Pe urmele lui Gheorghe
Şincai, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1983
[3] ibidem, pag. 9
[4] Serafim Duicu, Pe urmele lui Samuil
Micu-Clain, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1986
[5] Serafim Duicu, Pe urmele lui Petru Maior,
Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1990
[6] ibidem 2, pag. 10
[7] Serafim Duicu, „Dicţionar de
personaje dramatice” Bucuresti, Editura Iriana, 1986